31 ianuarie 2005

LECŢIA DE COMUNICARE - FORMA ORALĂ

Obiectul: Istoria (Şcolii Normale „Vasile Lupu” Iaşi)
Subiectul: Învăţământul normalist al anilor '40.
Locul desfaşurării: Şcoala Normală „Vasile Lupu” Iaşi.
Prilejul: Aniversarea -150 de ani de activitate la Şcoala Normală „Vasile Lupu” Iaşi.
„Material didactic”: Absolvenţii promoţiilor de după război.
Desfăşurarea lecţiei:
- pregătirea pentru lecţie: cu câteva zile înaintea evenimentului, singuri, apoi în grupuri mici, apoi mai mulţi, veneau să viziteze curtea şcolii, capela, centrul de resurse (fosta locuinţă a directorilor) azi muzeu al tapiseriei cu exponate ale Gabrielei Moga Lazăr fosta profesoară la această şcoală, împrejurimile, apoi încet încet au intrat în muzeul de istorie, cultură şi artă populară al şcolii. Vorbeau molcom, explicau cu gesturi ample, priveau atenţi, emoţionaţi, făceau un efort vizibil sa-şi amintească, întrebau şi nu voiau să deranjeze;
- erau printre ei foşti elevi absolvenţi ai şcolii, elevi deveniţi apoi profesori în aceeaşi şcoală, profesori ai şcolii, foşti directori, inspectori, astăzi pensionari, fiecare purtând cu ei istoria lui împletită cu istoria şcolii de suflet;
- am organizat pentru toţi, activităţi metodico-ştiinţifice cu foşti profesori ai şcolii astăzi profesori universitari, întruniri ale profesorilor de ieri cu profesorii de azi, evocări Ion Creangă , Titu Maiorescu şi spiritul normalist, slujbă la capela şcolii şi evocarea Sf.Vasile cel Mare patronul Şcolii Normale, întruniri ale generaţiilor de absolvenţi un spectacol aniversar şi o masa festivă;
- era normal ca la masa festivă, după un pahar de vin să li se deslege limba şi să-şi depene fiecare amintirile în prezenţa celor mai tineri. Aşa am aflat câteva poveşti adevărate.
Priveau Anuarul şcolii şi-şi căutau numele în lista promoţiei. Deodată, unul din ei se întristează brusc: „Eu nu sunt trecut aici...deşi am fost coleg cu ei, dar ştiu de ce. Era în anul 1940. Cu o lună înainte de terminarea liceului, m-a exmatriculat pe motiv că tata era chiabur...avea bodegă la capătul liniei de tramvai. Aveam să mă reînscriu doi ani mai târziu şi să termin şcoala totuşi după care am predat ca învăţător toată viaţa în satul Chicerea din Judeţul Iaşi. Alţi colegi de-ai mei în aceeaşi situaţie au fost „scăpaţi” prin diverse metode de profesori care „i-au făcut absenţi””.
Palpitante mi s-au părut povestirile anului 1940, momentele în care elemente ale Gărzii de Fier au venit în şcoală înarmaţi cu pistoale, hotărâţi să aresteze profesori. Discursul dezarmant al directorului de atunci (Petrovanu) i-a impresionat şi marcat pe mulţi.
Muzicologul, dirijorul şi compozitorul Constantin Arvinte povestea de profesorul său de fizică ce avea obiceiul să stimuleze gândirea şi participarea elevului la dialog în timpul predării lecţiei, începând cuvântul pe care elevii trebuiau să-l finalizeze. Aşa s-a ajuns la un dialog de genul: „ Considerăm un tub al lui Tori...- celli (completau elevii); acesta este plin cu mer...(cur...adăugau aceiaşi...râzând)”
Ne-au delectat cu amintiri despre Sadoveanu, care avea casa la câteva sute de metri de Şcoala Normală şi adesea era văzut de elevi plimbându-se prin Copou. „Unii i se adresau cu „domnule scriitor” alţii cu „maestre scriitor”. Într-una din zile, privind peste gardul grădinii lui Sadoveanu pe lângă care treceam zilnic, văd pe „maestru” în gradină lucrând. Ne-având ce face, băieţii remarcă ofensiva de după ploaie a buruienilor şi cerem voie maestrului să-l ajutăm să plivească via. Acesta încuviinţă şi în câteva minute grădina era curată. Atunci „maestrul” ne-a întins mâna, ne-a mîngâiat şi ne-a strâns în braţe mulţumindu-ne. Nu vă puteţi închipui ce onoare a fost pe noi, copii de la ţară, să ne îmbrăţişeze Sadoveanu. Povesteam oricui aveam ocazia, această întâmplare...” avea să spună prof. univ.dr. ?? de la Univ. Bucureşti după care adăugă: „la câteva luni apoi, aveam să păţesc o întâmplare în care „maestrul” m-a ajutat. Eram la ora de fizică, dădeam o lucrare cu un profesor foarte exigent, care mi-a găsit cartea deschisă (dar la altă lecţie) în bancă. Am luat nota 3 pe loc, m-a trimis să mă tund şi riscam să pierd bursa. Atunci m-am dus la „maestru”, i-am povestit îngrijorarea mea, m-a întrebat dacă am copiat, i-am răspuns clar NU, după care m-a sfătuit să merg duminecă dimineaţă la slujbă în capela şcolii, acolo îşi va da întâlnire şi cu directorul şcolii (fără să ştie acesta de scenariu), ocazie cu care m-a sfătuit ca la sfârşitul slujbei să-i cer acolo iertare în genunchi directorului. Aşa am şi făcut, apoi am învăţat şi-am luat nota 7 şi aşa am şi scăpat cu bursă.”
Sunt multe de povestit iar cuvintele sunt sărace în a cuprinde emoţia trăită la spectacolul aniversar de la Teatrul de copii "Luceafărul" unde s-a văzut armonia „dialogului” între generaţii.
- Au spus snoave, au recitat „Sunt sănătos TUN”, şi-au revăzut locurile unde şi-au petrecut anii adolescenţei, unii au dansat alţii au cântat, şi-au reîncărcat bateriile şi plini de emoţie şi-au dorit să revina...„la anu’”
Povestite parţial de un spectator, întâmplător profesor la acea şcoală.

5 comentarii:

Andre spunea...

Felicitari pentru articol. Acuma am un motiv in plus, pentru a reveni in Iasi...

Mariana Hudrea spunea...

A fost o incantare pentru mine sa simt emotia traita de fostii elevi ai scolii la care predai.
Iti multumesc pentru clipele de bucurie impartasite si transmise si noua.
Linkurile sunt si ele excelente.
Ii voi invita pe prietenii mei sa-ti viziteze blogul.

Unknown spunea...

Am hotarat! Data viitoare cand imi vizitez socrul la Suceava, renunt la clasica vizita la nasi si ma indrept spre Iasi.

Mariana Hudrea spunea...

Sunt surprinsa ca numerosii vizitatori, desi au citit acest superb articol, nu au lasat cateva ganduri.
De ce le e greu oamenilor sa se bucure "cu voce tare" de lucrurile frumoase?

ales121212 spunea...

Multumesc de aptecieri. Sunt corecte si reale. Doar ca vad comentariul după 16 ani...